Cit au fost gravide, am avut rabdare sa ascult despre toate greturile matinale, despre cit de sexy este/nu este doctorul ginecolog, despre moasa si, dupa caz, clinica privata, si despre toate sfaturile babesti primite, precum si inevitabilul “o sa vezi cind o sa fii si tu gravida”.
Dupa ce copilul s-a nascut, iar am avut rabdare sa ascult despre pampersi, colici si chestii de care m-as fi putut lipsi (mamelor, aflati ca pentru o femeie fara copii nu e deloc interesant subiectul “mulsului”: cit, cum si in ce conditii). Dar, in momentul in care, la 2 ani dupa nastere, inca nu am ocazia sa ma intilnesc cu prietenele fara ca ele sa isi care copilul dupa ele (ca deh, tatal nu poate sta cu el o ora-doua, cit stam noi la o cafea), am inteles ca nu mai am ce sa sper.
Am avut bunavointa, dar m-am saturat ca orice discutie sa fie doar despre copil si ca orice plan bine organizat sa fie dat peste cap ca ‘nu a venit babysitterul’, ‘nu s-a trezit/culcat copilul la timp’. Mai rau, sa ma trezesc ca la ziua mea (30 de adulti, bautori, fumatori), prietenii sa isi aduca copilul si sa trebuiasca sa vorbim incet, sa nu fumam, sa inchidem ciinii si toti invitatii sa umble in virful picioarelor. Ei bine, BASTA.
O spun sincer, mi-e dor de prietena mea din perioada cind nu era mama, cind puteam sa purtam o conversatie si sa am impresia ca ma asculta cu adevarat, si nu ca se preface ca ma asculta cu mintea in alta parte, si cind puteam sa stam doua ore de povesti fara ca fiecare propozitie sa imi fie intrerupta de ‘nu fa asta’, ‘du-te aduna-ti jucariile’, ‘maninca’, ‘stai ca trebuie sa culc copilul’, ‘stai ca trebuie schimbat’, samd.
Si mi-e lehamite de ocaziile in care iesim cu partenerii nostri la o cafenea si mie imi crapa obrazul de rusine cum parintii isi lasa odrasla sa umble creanga printre mese, lor parindu-li-se obligatoriu ca chelnerul sa se joace cu copilul si ca ceilalti clienti sa nu fie deranjati de alergatura copilului printre mese (am fost si in situatia clientului deranjat de urletele si de mirosul de c..t care venea din scutecele unui copil care se plimba nestingherit printre mese exact cind eu imi mincam dinnerul romantic).
Repet: am avut rabdare, am avut bunavointa. Ei bine, acum nu mai am – sint pur si simplu de parerea ca un copil nu inseamna sau nu ar trebui sa insemne spalarea pe creier a parintilor si nici libertatea de a face orice si a-i deranja cu nesimtire pe cei din jur, la adapostul lui ‘ce sa facem, e copil’…
